Imaginează-ți că mergi pe stradă și, dintr-o dată, un câine mare aleargă spre tine. Nu ai timp să te gândești ce strategie ar fi cea mai bună. Corpul reacționează înainte ca mintea să apuce să analizeze situația. Inima începe să bată mai repede, mușchii se încordează, respirația se accelerează și întregul organism se pregătește să supraviețuiască. Acesta este răspunsul de supraviețuire al organismului. 

Deși exemplul de mai sus implică un pericol evident, pentru un copil care a trecut printr-o experiență traumatică, același sistem de alarmă se poate activa și în situații care, pentru ceilalți, par complet obișnuite. O voce ridicată, un conflict între colegi, apropierea unei persoane sau chiar o simplă întrebare pot fi percepute de creier ca semnale de pericol. 

Mulți părinți interpretează reacțiile copilului ca fiind lipsă de educație, încăpățânare sau nepăsare. În realitate, de multe ori copilul nu alege conștient cum reacționează. Corpul lui încearcă să îl protejeze. 

De ce reacționează corpul înainte să gândim? 

Creierul nostru are un sistem foarte eficient de detectare a pericolelor. Atunci când percepe o amenințare, structuri precum amigdala transmit rapid semnale către sistemul nervos autonom, pregătind organismul pentru supraviețuire. Acest proces are loc în fracțiuni de secundă și este mult mai rapid decât gândirea conștientă. Din acest motiv, uneori reacționăm înainte să apucăm să analizăm dacă pericolul este real. 

La copiii care au trăit experiențe traumatice, acest sistem poate deveni hipersensibil. Este ca și cum alarma de incendiu ar porni și atunci când cineva aprinde o lumânare. Copilul nu exagerează intenționat. El chiar simte că este în pericol. 

1. Luptă (Fight)

 Pentru unii copii, răspunsul automat este lupta. Corpul se pregătește să înfrunte amenințarea. Crește tensiunea musculară, apare impulsul de a controla situația și energia este direcționată spre confruntare. 

 Cum poate arăta la copii? 

• lovesc, împing sau mușcă; 

• țipă; 

• răspund obraznic adulților; 

• provoacă frecvent conflicte; 

• distrug obiecte; 

• au crize intense de furie. 

Din exterior, copilul pare agresiv. În interior, însă, mesajul este adesea: „Trebuie să mă apăr înainte să fiu rănit.” Acest comportament nu înseamnă că este un copil rău. Înseamnă că sistemul lui nervos funcționează ca și cum ar exista un pericol permanent. 

2. Fugă (Flight)

 Nu toți copiii răspund prin confruntare. Unii încearcă să scape. Uneori fuga este evidentă. Copilul pleacă din clasă, fuge din cameră sau evită anumite persoane. Alteori este mult mai subtilă. 

Cum poate arăta? 

• evită școala; 

• spune frecvent că îl doare burta înainte de cursuri; 

• se refugiază în jocuri video sau telefon; 

• pare permanent ocupat; 

• schimbă rapid subiectul atunci când apare o emoție dificilă; 

• nu poate sta liniștit. 

La adolescenți, fuga poate lua forma perfecționismului exagerat, a suprasolicitării sau a nevoii constante de activitate. Mesajul interior este: „Dacă plec suficient de repede, sunt în siguranță.” 

3. Îngheț (Freeze)

 Pentru mulți copii traumatizați, cea mai frecventă reacție nu este nici lupta, nici fuga. Este înghețul. Organismul reduce mișcarea și activitatea pentru a crește șansele de supraviețuire atunci când copilul simte că nu poate nici să lupte, nici să fugă. 

Cum poate arăta? 

• copilul rămâne nemișcat; 

• nu răspunde la întrebări; 

• pare absent; 

• privește în gol; 

• uită foarte ușor; 

• se blochează la teste sau atunci când este certat; 

• pare că „nu ascultă”, deși ulterior nu își amintește ce s-a spus. 

Unii adulți interpretează această reacție ca nepăsare. În realitate, copilul este copleșit. Mesajul interior poate fi: „Dacă nu mă mișc, poate pericolul va trece.” 

4. Supunere (Fawn)

 Există și copii care nu luptă, nu fug și nici nu îngheață. Ei încearcă să îi mulțumească permanent pe ceilalți. Acest tip de reacție este cunoscut în literatura despre traumă sub denumirea de fawn și descrie tendința de a evita conflictul prin supunere excesivă și satisfacerea nevoilor celorlalți. 

Nu este un răspuns de supraviețuire la fel de bine studiat neurobiologic precum lupta, fuga sau înghețul, însă mulți clinicieni îl întâlnesc la copiii și adulții care au trăit relații marcate de frică și dezechilibru de putere. 

Cum poate arăta? 

• spune aproape întotdeauna „da”; 

• nu poate refuza; 

• încearcă permanent să fie „copilul perfect”; 

• își cere scuze foarte des; 

• evită orice conflict; 

• își ascunde propriile nevoi; 

• încearcă să îi facă pe toți fericiți. 

La prima vedere, părinții pot considera că au un copil extrem de cuminte. În realitate, uneori copilul nu este liniștit, ci speriat. Mesajul lui interior poate fi: „Dacă sunt suficient de cuminte, nimeni nu mă va răni.”  

De ce este important ca părinții să cunoască aceste reacții? 

Pentru că schimbă complet perspectiva. În loc să ne întrebăm: „De ce se poartă așa?” putem începe să ne întrebăm: „Ce încearcă sistemul lui nervos să protejeze?” Această schimbare nu înseamnă că acceptăm orice comportament. Copiii au nevoie de limite clare. Însă limitele sunt mult mai eficiente atunci când sunt oferite într-un context de siguranță și înțelegere. 

Cum îi putem ajuta? 

Primul pas este să rămânem noi înșine calmi. Sistemul nervos al copilului se reglează prin relația cu un adult care transmite siguranță. Dacă răspundem la agresivitate cu și mai multă agresivitate, alarma copilului se activează și mai puternic. Este util să recunoaștem emoția, chiar dacă limităm comportamentul: „Văd că ești foarte furios. Sunt aici cu tine, dar nu te voi lăsa să lovești.” Copiii au nevoie să învețe, treptat, că emoțiile sunt firești și că există modalități sigure de a le exprima. 

În situațiile în care reacțiile de luptă, fugă, îngheț sau supunere excesivă persistă, afectează funcționarea copilului sau apar după un eveniment traumatizant, este recomandată evaluarea de către un psiholog sau psihiatru specializat în sănătatea mintală a copilului. 

Copiii nu aleg să trăiască în modul de supraviețuire. Ei nu decid conștient să fie agresivi, să fugă, să se blocheze sau să încerce să îi mulțumească pe toți. Aceste reacții apar deoarece, la un moment dat, corpul lor a învățat că astfel are cele mai mari șanse să fie în siguranță. Pe măsură ce copilul trăiește relații stabile, predictibile și în care este ascultat și protejat, sistemul lui nervos poate învăța treptat că pericolul a trecut. Vindecarea nu înseamnă doar dispariția simptomelor, ci redobândirea sentimentului că lumea poate deveni din nou un loc sigur. 

Bibliografie: 

Roelofs, K., & Dayan, P. (2022). Freezing revisited: coordinated autonomic and central optimization of threat coping. Nature Reviews Neuroscience, 23, 568–580. 

Porges, S. W. (2021). Polyvagal Safety: Attachment, Communication, Self-Regulation. W. W.