Unii părinți pun accentul pe ascultare și disciplină, alții îi oferă copilului foarte multă libertate. Există și părinți care încearcă să combine apropierea emoțională cu reguli clare. 

Psihologia descrie patru stiluri parentale principale: autoritativ, autoritar, permisiv și neimplicat. Diferența dintre ele este dată în special de două aspecte: 

• câtă căldură și disponibilitate emoțională îi oferă părintele copilului; 

• cât control exercită și cum stabilește limitele. 

Aceste stiluri nu sunt diagnostice. Un părinte nu reacționează la fel în fiecare situație. Poate fi calm și flexibil într-o zi, dar rigid sau prea permisiv atunci când este obosit ori copleșit. Important este tiparul care se repetă în relația cu copilul. De asemenea, efectele prezentate sunt tendințe observate în cercetări, nu consecințe inevitabile. Temperamentul copilului, relațiile cu alți adulți și mediul în care crește pot influența dezvoltarea sa. 

1. Stilul autoritativ sau democratic 

Părintele autoritativ este cald, disponibil emoțional, dar stabilește și reguli clare, potrivite vârstei copilului. El ascultă punctul de vedere al copilului, explică limitele și îi permite să aleagă atunci când este posibil, fără să renunțe la rolul său de adult. Empatia față de emoțiile copilului nu se transformă în acceptarea oricărui comportament. 

De exemplu, un asemenea părinte poate spune: „Înțeleg că ești foarte furios pentru că trebuie să plecăm. Este în regulă să fii furios, dar nu te las să lovești.” Copilul primește astfel două mesaje importante: emoțiile sale sunt acceptate, dar comportamentul are limite. 

Acest stil parental este asociat cel mai frecvent cu efecte pozitive: 

• o mai bună capacitate de autoreglare; 

• încredere în sine; 

• autonomie; 

• competențe sociale mai bune; 

• performanță școlară mai bună; 

• capacitatea de a respecta reguli fără să depindă permanent de supravegherea unui adult. 

1. Stilul autoritar 

Părintele autoritar pune accentul pe obediență, disciplină strictă și control. Regulile sunt stabilite de adult și sunt rareori explicate sau discutate. 

Mesajele frecvente pot fi: „Faci pentru că așa spun eu.”, „Nu mă interesează ce vrei.”, „Dacă mai plângi, îți dau eu un motiv să plângi.” 

Greșelile copilului pot fi întâmpinate prin critică, rușinare, amenințări sau pedepse dure. Pe termen scurt, copilul crescut astfel poate părea foarte cuminte și disciplinat, mai ales în prezența părintelui. Respectarea regulilor poate fi însă determinată mai degrabă de frică decât de înțelegerea lor. 

Pe termen lung, pot apărea: 

• anxietate și teamă de greșeli; 

• stimă de sine scăzută; 

• dependență de aprobarea celorlalți; 

• dificultăți în luarea deciziilor; 

• tendința de a-și ascunde greșelile; 

• furie acumulată; 

• comportamente agresive sau revoltă atunci când controlul adultului dispare. 

Unii copii devin foarte supuși, în timp ce alții răspund prin opoziție. Ambele reacții pot porni din aceeași experiență: sentimentul că nu au voie să aibă propria voce. Fermitatea este necesară în creșterea copilului. Ea devine însă mai sănătoasă atunci când este însoțită de respect, explicații și disponibilitate emoțională. 

1. Stilul permisiv 

Părintele permisiv este, de regulă, afectuos și receptiv la emoțiile copilului, dar pune puține limite sau nu reușește să le mențină. Poate evita să spună „nu” pentru a nu supăra copilul. Uneori stabilește o regulă, dar renunță la ea când copilul plânge, protestează sau insistă. În alte situații, copilul este lăsat să decidă lucruri pentru care nu are încă maturitatea necesară. 

Copilul se poate simți iubit, acceptat și liber să se exprime. Acestea sunt aspecte pozitive. Totuși, lipsa structurii poate duce la: 

• dificultăți de autocontrol; 

• toleranță scăzută la frustrare; 

• impulsivitate; 

• dificultăți în respectarea regulilor; 

• așteptarea ca dorințele să îi fie îndeplinite imediat; 

• nesiguranță în situațiile în care ar avea nevoie ca adultul să preia conducerea. 

Copilul nu are nevoie doar de iubire și libertate. Are nevoie și să simtă că adultul poate conduce situația, îl poate proteja și poate suporta nemulțumirea lui fără să abandoneze limita. 

1. Stilul neimplicat sau neglijent 

În stilul neimplicat există foarte puțină apropiere emoțională și supraveghere. Părintele poate fi absent fizic. Alteori locuiește împreună cu copilul, dar nu îi cunoaște preocupările, prietenii, dificultățile sau activitățile zilnice. Uneori, această lipsă de implicare apare pe fondul dezinteresului. În alte cazuri, părintele poate trece prin depresie, epuizare, dependențe, conflicte familiale sau alte probleme pentru care nu primește sprijin. 

Dintre cele patru stiluri, cel neimplicat este asociat cu cele mai multe consecințe negative: 

• atașament nesigur; 

• stimă de sine scăzută; 

• dificultăți școlare; 

• probleme de autoreglare; 

• anxietate sau depresie; 

• comportamente periculoase; 

• dificultăți de relaționare; 

• sentimentul că nu se poate baza pe ceilalți. 

Un copil care pare foarte independent poate fi, în realitate, un copil care a învățat că nu are la cine să apeleze. Atunci când părintele nu îi asigură copilului nevoile de bază, protecția sau supravegherea necesară, nu mai vorbim doar despre un stil parental. Poate fi vorba despre neglijare, care reprezintă o formă de abuz asupra copilului. 

Cum poate stilul parental să influențeze vulnerabilitatea copilului la abuz? 

Niciun stil parental și nicio caracteristică a copilului nu provoacă abuzul. Responsabilitatea aparține întotdeauna persoanei care abuzează. Totuși, anumite consecințe ale relației cu părinții pot face mai dificil pentru un copil să recunoască un comportament abuziv, să se opună sau să ceară ajutor. 

Un copil crescut într-un mediu foarte autoritar poate învăța că trebuie să asculte adulții fără să îi pună la îndoială. Dacă refuzul, furia sau disconfortul său sunt pedepsite, îi poate fi greu să spună „nu” atunci când un alt adult îi încalcă limitele. De asemenea, copilul poate ascunde ceea ce i se întâmplă de teamă că va fi certat, pedepsit sau acuzat că nu a ascultat. 

Un copil crescut într-un mediu neimplicat poate căuta în altă parte atenția, afecțiunea și sentimentul că este important pentru cineva. Un potențial agresor poate exploata această nevoie oferindu-i atenție specială, cadouri, validare sau promisiunea unei relații apropiate. Lipsa supravegherii îi poate oferi agresorului și mai multe ocazii de a se apropia de copil fără ca adulții protectori să observe. 

În cazul stilului permisiv, riscul nu este produs de afecțiunea sau libertatea oferită copilului, ci de lipsa unor reguli clare privind siguranța. Copilul poate avea dificultăți în recunoașterea limitelor potrivite dintre copii și adulți, mai ales dacă nu a învățat ce înseamnă intimitatea, secretele periculoase sau comportamentele nepotrivite. 

Printre consecințele care pot crește vulnerabilitatea unui copil se numără: 

• convingerea că trebuie să asculte orice adult; 

• dificultatea de a spune „nu” sau de a-și apăra limitele; 

• teama de a-i povesti părintelui despre o greșeală; 

• nevoia puternică de atenție și validare; 

• stima de sine scăzută; 

• obișnuința de a păstra secrete față de părinți; 

• dificultatea de a recunoaște controlul și manipularea; 

• lipsa unui adult în care copilul să aibă încredere; 

• supravegherea insuficientă, inclusiv în mediul online. 

În schimb, relația caldă și predictibilă cu părintele poate avea un rol protector. Copilul care știe că va fi ascultat fără să fie umilit sau pedepsit este mai predispus să povestească atunci când cineva îl face să se simtă inconfortabil. Protecția crește atunci când copilul știe că are dreptul să refuze o atingere, că nu datorează afecțiune niciunui adult și că secretele care îl sperie sau îl apasă trebuie spuse. La fel de important este să știe că părintele îl va ajuta chiar dacă a încălcat o regulă, a răspuns unui mesaj sau a acceptat inițial atenția persoanei respective. Scopul nu este ca părintele să controleze permanent copilul, ci să construiască o relație în care acesta poate cere ajutor fără frica de a pierde iubirea sau protecția adultului. 

Care este stilul parental cel mai sănătos? 

În general, stilul autoritativ sau democratic oferă echilibrul cel mai protector. El combină: 

• căldura și apropierea emoțională; 

• ascultarea copilului; 

• reguli clare și consecvente; 

• limite adaptate vârstei; 

• libertate oferită treptat; 

• respect pentru autonomia copilului. 

Acest stil nu presupune un părinte perfect și nici un copil care cooperează întotdeauna. Conflictele, greșelile și momentele de pierdere a răbdării apar în toate familiile. Mai important decât încadrarea într-o categorie este ca părintele să se poată întreba: 

• „Îmi este greu să suport supărarea copilului și de aceea cedez?” 

• „Cer ascultare fără să explic?” 

• „Sunt prezent doar atunci când apare o problemă?” 

• „Pot să recunosc atunci când am reacționat prea dur?” 

• „Reușesc să refac legătura cu el după un conflict?” 

Capacitatea părintelui de a-și recunoaște greșelile și de a repara relația îl ajută pe copil să învețe că un conflict nu înseamnă pierderea iubirii. 

Copiii au nevoie și de relație, și de limite 

Căldura fără limite îl poate lăsa pe copil fără ghidaj. Limitele fără căldură îl pot face să se simtă controlat, neînțeles sau neiubit. Împreună, apropierea emoțională și limitele clare îl ajută să își dezvolte autonomia fără să își piardă sentimentul de siguranță. Un părinte suficient de bun nu reacționează ideal de fiecare dată. El rămâne însă curios față de copil, își asumă efectul propriului comportament și încearcă să schimbe ceea ce rănește. 

Bibliografie:  

Baumrind, D. (1991). The influence of parenting style on adolescent competence and substance use. Journal of Early Adolescence, 11(1), 56–95. 

Darling, N., & Steinberg, L. (1993). Parenting style as context: An integrative model. Psychological Bulletin, 113(3), 487–496. 

Articol realizat de Diana Munteanu, psiholog clinician & psihoterapeut, Centrul Barnahus